MIHAI IRIMIA

În inima Dobrogei, într-o instituţie de înaltă cultură şi reputaţie ştiiţifică, Muzeul de Istorie şi Arheologie Constanţa, şi-a defăşurat întreaga viaţă de istoric şi arheolog, Mihai Irimia, prof.univ.dr. al Universităţii “Ovidius”, şef de catedră şi decan al Facultăţii de Istorie.

Discipol şi colaborator apropiat al reputatului om de cultură şi istoric de renume european, prof.univ.dr. Adrian Rădulescu, Mihai Irimia a ales să îşi identifice statutul de istoric şi arheolog cu cercetarea spaţiului milenar al Tomisului, al Dobrogei, al siturilor, dar mai ales importanţa acestora, în ambientul cultural al unei zone de uriaşă vibraţie civilizatoare şi simbol al devenirii neamului românesc, pe parcursul istoriei.

În 25 octombrie 1942, se năştea în comuna Urecheni din judeţul Neamţ, cel care avea săşi lege viaţa şi numele de fascinanta istorie a Dobrogei de astăzi, Mihai Irimia, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi. Repartiţia de guvern sau pur şi simplu destinul, îi aduc paşii pe urmele poetului roman Ovidius, de care îl leagă 30 de ani de muncă şi mari satisfacţii în cercetarea ştiiţifică şi în muzeografia tomitană.

Devine doctor în istorie, cu specializarea  Epoca metalelor, la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, în 1985, cu o teză remarcabilă cu titlul “Arheologia şi istoria populaţiei autohtone din Dobrogea, în a doua epocă a fierului”. Poate ar fi bine să ne amintim cât însemna în acea perioadă un doctorat de substanţă, ce valoare ştiinţifică avea şi mai ales, ce rigoare se acorda unui astfel de demers.

Dacă ar fi să îl caracterizăm pe profesorul Mihai Irimia, poate că doua atribute ar fi esenţiale: profesionalism şi perfecţionism duse la extrem. Arta detaliului şi preocuparea cu oferirea tuturor argumentelor ştiinţifice în cercetarea sa, volumul uriaş al articolelor sale, peste 100, cele 4 cărţi ce se identifică cu o memorabilă bibliografie şi stăruinţă asupra informaţiei de precizie matematică, numărul impresionant de participări la sesiuni istorice şi prezenţa sa în forurile academice din România, unde este recunoscut ca o excelenţă în domeniul istoric, nu numai în tară, dar mai ales în străinătate(Roma, Sofia, Chişinău, Moscova, Vienna, München, s.a.), fac din imaginea profesorului Mihai Irimia o autoritate de prestigiu, un om al cărui ţel a fost întotdeauna adevărul istoric probat ştiinţific şi argumentat până la epuizarea temei.

Apropiat al eminentului arheolog şi istoric, fie în munca specifică şantierelor arheologice de la Rasova, dar mai ales în cercetările perieghetice, arheologul Traian Cliante, îşi aminteşte cu deosebită apreciere şi respect, de valenţele profesionale şi de preocupările directorului muzeului de odinioară, Mihai Irimia.

„Am fost mai puţin timp împreună pe şantiere cu Mihai Irimia, dar am făcut foarte multe cercetări de teren. Judeţul Constanţa şi Dobrogea în general, sunt din acest punct de vedere un tezaur încă neexplorat. Îmi amintesc că în primii ani, atunci când făceam aceste ieşiri, încă nu întelegeam, ca şi alţii de altfel, de ce Irimia aduna în rucsacu-i modest, zeci şi zeci de pachete de materiale culese parcă la întâmplare.

Adevărata activitate de teren, am înţeles-o la un moment dat atunci când în revistele de specialitate au început să apară mici articole de sinteză, ce în realitate erau lucrări de amploare de o precizie extraordinară şi care rămân şi astăzi concluzii ştiinţifice, ce vor fi cu mare greutate egalate. În fapt, lucrările despre care vorbesc, erau articole de 80, 100, 120 de pagini, ce analizau o perioadă istorică amplă, în toată complexitatea ei; sec.V-I, a.Chr.

Unii colegi îl întrebau în glumă de ce astfel de articole nu deveneau cărţi. Irimia, modest ca de obicei, le răspundea: Hm, ca să faci o lucrare corectă, nu ai nevoie să scrii o carte.

Ce pierdere uriasă pentru arheologia dobrogeană, dispariţia acestui om fabulos!”

 

Profesorul Mihai Irimia râdea de diletanţi şi se înverşuna atunci când unii se lansau în emiterea unor judecăţi de valoare, cum ar spune românul, după ureche. Aproape că ura lipsa de profesionalism şi ignoranţa, dar găsea întotdeauna calea spre înţelegere şi educare prin ştiinţă. În cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Ovidius, s-a implicat decisiv în crearea şcolii de doctorat şi ulterior a celei de studii de masterat, contribuind şi la dezvoltarea unor noi programe de studii istorice.

Poate că cea mai mare calitate a sa a fost modestia, aprecierea oamenilor după fapte şi nu după cuvinte, după cultură şi nu după ascensiunea administrativă sau politică, după devoţiunea faţă de maeştri, devenind el însuşi cel dintâi. Un deschizător de drumuri şi un obsedant maestru al adevărului istoric probat, un iubitor de frumos şi de artă, un patriot şi un om al cetăţii cum rar vom mai vedea în istoria culturală a Dobrogei.

SHARE