Un admirabil roman al satului şi sudului românesc

Recentul roman, Prizonierul, al lui Adrian Nicola, apărut la editura constănţeană Ex Ponto, face dovada unui talent deosebit şi a unei predispoziţii pentru epicul de amplă respiraţie. Experienţa şi exerciţiul narativ, dobândite în urma scrierii cărţilor anterioare – Poveşti de adormit… bărbaţii (2011) şi Două soacre şi-o minune (2013) – şi scoase tot la Ex Ponto, îl duc acum pe autor la o realizare de excepţie. Prozator din stirpea lui Zaharia Stancu şi Marin Preda, el  are vocaţia monumentalului şi a cunoaşterii depline a spaţiului supus observaţiei. Romanul este “dedicat localităţii în care m-am născut, oraşul Segarcea, Judeţul Dolj, locuitorilor acestuia, celor născuţi sau legaţi în vreun fel de această localitate” – cum ţine să mărturisească autorul într-o notă din deschiderea cărţii. Noul volum se impune prin forţa sa de a însufleţi o lume, prin modul echilibrat şi inspirat al construcţiei, prin scriitura măiestrită şi subiectul captivant, prin viziunea inedită asupra momentului istoric pe care îl explorează.  Toate acestea ne determină să afirmăm că Prizonierul lui Adrian Nicola constituie una dintre reuşitele şi expresivele creaţii epice, din ultima perioadă, care se integrează literaturii satului şi sudului românesc.Cele aproape cinci sute de pagini ale cărţii prezintă destinul dramatic al unui ţăran, Iorgu Tănăsache, dintr-un sat oltenesc din zona Segarcei, “care a plecat la război şi s-a întors după vreo zece ani”, acasă, când nimeni nu se mai aştepta, dintr-un lagăr de muncă forţată şi reeducare din măreaţa Uniune  Sovietică. Declarat mort, cu certificat de deces în toată regula – familia îi ridicase simbolic mormânt şi cruce, cu numele lui scris pe ea, în cimitirul satului -, scos din memorie  şi trecut definitiv în uitare, bietul “erou” se trezeşte într-o situaţie absurdă,  fără intrezărirea vreunei posibilităţi de ieşire. Întoarcerea Prizonierului printre ai săi provoacă o mare tensiune şi momente derutante, greu de suportat, stârnind uluirea şi neîncrederea.Văzându-l complet schimbat la înfăţişare toţi, chiar şi cei apropiaţi, se întreabă multă vreme, dacă este el cel adevărat sau un impostor. În locul lumii aşezate, echilibrate, cu rosturile ei ancestrale bine definite, cu legile nescrise, respectate cu sfinţenie, cu obiceiurile din moşi-strămoşi care dădeau siguranţă şi placerea de a trăi, unde îşi întemeiase o familie cu dragoste şi speranţă, unde avea o gospodărie din care nu-i lipsea nimic, dar mai ales pământul lui pe care îl muncea cu trudă şi patimă –  în locul tuturor acestor valori dragi inimii sale, în spiritul cărora crescuse şi se formase ca tânăr, Iorgu Tănăsache descoperă o lume întoarsă pe dos. Satul, la jumătatea deceniului cinci, al secolului trecut, era în vâltoarea instalării comunismului cu instituţiile şi colhozul de tip bolşevic, cu o altă mentalitate despre viaţă, complet răsturnată, faţă de ceea ce trăise el până atunci. Oamenii, copleşiţi de grijile zilnice, deposedaţi de bunurile lor vitale, înscrişi fără alte şanse la colectiv, descumpăniţi de ceea ce li se întâmpla, cu teama cuibărită adânc în suflete,  nu mai erau nici pe departe cei de altădată, ci niste victime obligate să nu iasă de sub cuvântul şi voinţa reprezentanţilor noii puteri. Victorina, nevasta sa, ascunzându-i-se scrisorile trimise de el din prizonierat şi luând de bune actele false despre decesul său, se recăsătorise. Posibilitatea de a reînnoda firul dragostei şi al căsniciei lor de dinainte  de începerea războiului, se dovedeşte imposibilă, femeia fiind condamnată de crudul destin să rămână, până la urmă, doar cu copiii, fără niciunul dintre cei doi bărbaţi. O imagine completă, bulversantă, cu personajele şi evenimentele ei semnificative, a aşezării din câmpia Segarcei, ni se derulează  progresiv pe dinaintea ochilor,  într-un flux impresionant, bine condus stilistic şi epic, precum episoadele unui captivant film serial. Din bogata galerie de personaje a romanului, Iorgu Tănăsache, Victorina şi Mitrana se întipăresc în minte prin pregnanţa şi pitorescul portretizării lor, atât fizice, cât şi sufleteşti. Putem afirma, fără să greşim, că  aceste personaje „ţin” pe umeri  întreaga poveste a cărţii. Prin intremediul lor, autorul pătrunde în orizonturile trecute şi în cele din realitatea imediată ale satului oltenesc în cauză, configurând o amplă şi autentică frescă a anilor la care ne-am referit mai înainte, cum rar a îndrăznit, în ultima vreme, s-o reconstituie şi s-o supună analizei, cu mijloace literare, cineva. Satului comunist utopic, contaminat de minciună, duplicitate şi corupţie, scriitorul îi opune cu insistenţă şi sarcasm bine insinuat, imaginea eternă, profundă a ceea ce a fost el odinioară, ca o perpetuă aducere aminte traversată de frumuseţe, nostalgie şi lirism. Capitolele: Şapte bobi, Peţitorii, La moşi, Cazanul, Năframa, Duhul vinului, Via, Priveghi, Nunta – sunt tot atâtea oglinzi ale memoriei, care menţin curat şi sănătos chipul satului segărcean, aşa cum ar fi trebuit să se păstreze, dacă nu-l lovea ciuma roşie”.După atâtea nefericiri îndurate pe front şi în lagărul sovietic, dar şi la întoarcerea acasă, provocate de ai lui, când părea, pentru toţi un învins fără sorţi de salvare, în final, Prizonierul, absolvit de orice vinovăţie, are tăria şi înţelepciunea, alături de Mitrana, noua şi mai tânăra lui nevastă, să ia, împăcat cu sine şi cu ceilalţi, viaţa de la capăt.Prozatorul Adrian Nicola trebuie urmărit în continuare cu atenţie, pentru că sunt convins că va veni cu cărţi la fel de  reuşite, care nu trebuie să ne scape.

 

  1. Un material semnat de Ovidiu Dunareanu
SHARE