„…AVEM DREPTUL SĂ FIM FERICIŢI…”

Data de 23 septembrie 1973 este una de doliu pentru literatura chiliană și cea mondială, pentru că atunci ne-a părăsit prematur unul dintre cei mai mari poeți latino-americani, PABLO NERUDA, pe nume său adevărat Neftali Ricardo Reyes Basoalto. Născut la Parral (în sudul Chile) în 1904, se va muta cu familia la Temuco unde absolvă liceul în 1920. Tot aici are loc și debutul său publicistic în ziarul „La Mañana”, care îi publică pe 18 iulie 1917 articolul intitulat „Entuziasm și perseverență” sub numele lui Neftalí Reyes. Va publica într-o serie de reviste atât locale, cât și în capitala Santiago, iar în 1920 adoptă definitv pseudonimul Pablo Neruda (ca omagiu pentru poetul ceh Jan Neruda).

În 1921 pleacă la Santiago iar în 1924 îi apare volumul „Douăzeci de poeme de dragoste și un cântec de deznădejde”, considerat cea mai citită carte din istoria poeziei, până la moartea autorului el fiind publicat în peste 2 milioane de exemplare. Neruda a scris într-o varietate de stiluri, de la poeme pline de erotism la poeme suprarealiste, istorii și manifeste politice. Din scrierile sale putem menționa: Crepuscular (1923), Reşedinţă pe pământ (1933), Spania în inimă (1937), Cânt General (1950), Versurile căpitanului (1952), Ode elementare (1954), O sută de sonete de dragoste (1959), Mărturisesc că am trăit. Memorii (1973). Pablo Neruda scria mereu cu cerneală verde, deoarece pentru el această culoare era simbolul speranței.

Opera sa îi va aduce o recunoaștere internațională extraordinară, pe care ne este greu să ne-o imaginăm astăzi. Întreaga Americă Latină cunoştea versurile poetului exilat „centaur îndesat, cu corp de indian şi cap de Walt Whitman, cântăreţ panteist al dragostei triste şi al pământurilor sud-americane”.

Gabriel Garcia Marquez obișnuia să spună despre Neruda că este „cel mai mare poet al secolului XX, în orice limbă”. Recunoașterea deplină vine în 1971 când primește Premiul Nobel pentru Literatură, motivaţia Academiei Suedeze este cât se poate de elocventă în acest sens: „pentru opera lui, care, cu suflul unei forţe elementare, dă viaţă destinului şi viselor unui întreg continent”.

Poetul este dublat de diplomatul Neruda (consul în Asia şi Spania, iar mai târziu ambasador la Paris), de politicianul Neruda (în 1945 devine senator al provinciilor Tarapacá şi Antofagasta), de exilatul Neruda (între 1948 şi 1952 trăieşte departe de Chile, pe vremea preşedintelui González Videla) şi mai ales de prietenul Neruda (nume celebre îi sunt prieteni apropiaţi: Federico García Lorca, Ramón Gómez de la Serna, Miguel Hernández, Nicolás Guillén, Jorge Amado, Pablo Picasso, Diego Rivera ş.a.).

Opinia lui despre poezie este reflectată în memoriile sale: „Noi, poeţii, avem dreptul să fim fericiţi, cu condiţia să aparţinem în totalitate popoarelor noastre şi luptei lor pentru fericire”, iar în ceea ce îl privește scria: „Chiar şi pietrele din Chile îmi cunosc vocea de poet”.

Apropiat de ideile preşedintelui Salvador Allende, Pablo Neruda moare la doar 12 zile după lovitura de stat din 11 septembrie 1973, soldată cu moartea lui Allende şi instaurarea dictaturii militare a generalului Pinochet. Scriitorul chilian Jorge Edwards afirma: „metaforic vorbind, Pablo s-a îmbolnăvit o dată cu ţara şi s-a stins din viaţă o dată cu instaurarea tiraniei”.

SHARE